Despre conexiuni, libertati si alte interioare miracole

(acesta este un articol compulsiv, din start aproape ratat, scris în vremea de seară a pregătirii unei lucrări de predat, timp în care se mai putea citi cel puțin un tratat, rog să atribuiți corect autoarei atât coeficientul de inteligență, cât și diagnosticul adecvat)

Sunt Sorina și sunt studentă.

În plus, mai fac parte din două categorii atemporale: cea a fetelor bătrâne și cea a celor cuminți care nu se țin de prostii  (nu vă lăsați păcăliți de o analiză corelațională făcută rapid, în minte sau pe genunchi, statistica asta e o băbuță serioasă suficient de periculoasă, meșteșugind, în final, o destul de provocatoare validitate de construct tineresc, avangardist și pe-alocuri chiar masculin, cam prea optimist  … a zis cineva libertin și nonconformist?!…)

Mă duc la cursuri, nu lipsesc niciodată (… scuzați, am chiulit o singură dată, am avut o întâlnire romantică lungă și foarte rotundă și nu m-am trezit… da’ ce rău mi-a mai părut, cât am suferit…), am note foarte bune (cineva m-a păcălit că și aicea-i cu un fel de coroniță, mă gândeam s-o folosesc pe cea de când eram micuță, uscată și nătângă, stând spânzurată-n debara … coronița, bre!, nu fetița cu codițe, stemă și curea), gestionez, cum pot mai bine, probleme studențești mature și totuși straniu de copilărești și de comune, corespondez zilnic, extragrup, pe linii personale și ocazional atonale, în multe dialecte și limbi supra-selecte cu mulți dintre colegii mei frumoși și deștepți, bag mâinile-n foc că nu se mai găsesc pe lume alții ca ei.  Mai fac parte, dacă nu v-ați prins pân-acum, dintre cei care, deși suduie temeinic manuale și cursuri și teribilizează deseori (i)matur, consideră că, indiferent cum, în orice fel de facultate din sistem ți se oferă șansa (deloc paradoxal: și revelația) unui final sublim: acela de a nu rata destinația. Credeți cumva că are importanță cât de deosebită e sau cât de prețioasă? Cât de originală sau cât de deplasată? Singurul lucru care contează (credeți-mă pe cuvânt) e doar curajul de-a strânge biletul în mâna și mai ales în mintea ta, adică de-a paria pe-ajungerea la ea cu toată ființa ta. Ce va diferenția călătoria ta de-a altcuiva? Felul în care termini facultatea cu mintea, nu cu diploma.

“Halal drum. Facultatea nu m-a ajutat cu nimic, nu m-a schimbat, nu m-a dezvoltat în niciun fel” e capcana cognitivă în care mi-a plăcut și mie să mă las prinsă de câteva ori, până când am înțeles, de la cei mai sportivi decât mine, cu priviri mai agere și mai depline, că părerea pe care o ai despre facultatea ta (prima, a zecea, ultima) – concepția rolului ei în viața ta – te va defini în tot ce va urma. A absolvi facultatea, adică a te elibera, înseamnă a fi în stare să pui degetul și să arăți lumii unde te-a durut sau unde s-a cicatrizat ceea ce te-a modificat. Să știi exact și să poți să exprimi în cuvinte ce a făcut facultatea pentru tine și ce nu, în ce măsură a contat căutarea sensului de semnificat, de ce ți-a dat aripi sau de ce ți le-a tăiat, de ce profesorul care a crezut în tine nu s-a înșelat, de ce respectul de sine pe care l-ai câștigat nu poate fi în niciun fel măsurat. (Celor care și-au propus ca în final să facă pipi sau altceva pe diploma de licență le atrag atenția, cu cel mai mare drag, că și acest respect de sine – de a pune la lucru un organ urinar în alt scop decât cel esențial – tot prin facultate și l-au câștigat, că și vezica lor a absolvit, adică s-a eliberat.)

… De fapt, de ce-am pornit la scris iar, cu mare elan, într-un timp de iarnă infinit și deloc partizan? Atâtea sudălmi câte am auzit în ultima vreme nici c-am mai pomenit, cutia mea de mailuri roșește prelungit. Sunt întrebată constant, printre ele, de licență și de meșteșugirea sa. Cum, în ce fel, de unde, până unde, de când, până când, tatăl ei de ghid de realizare și lipsă de avânt! Răspund tuturor mailurilor, pentru că (deja v-ați prins) altfel nu pot să adorm. (Dac-am ratat pe cineva înseamnă c-a fost sigur în seara în care-am încurcat somniferul c-un tic-tac. Homeopat.) Cred însă c-aș putea rezolva aici și acum problema multi-comunicațională, cam licențioasă de fel. Cum nu se face o lucrare de licență, această-i, de fapt, întrebarea. (Să-i zicem, ștrengărește, cuiul lui Psihopel.) Dacă n-ai înțeles până acum de ce o faci, ăsta-i lucru rău, iar dacă nici străduințele altora nu te vor lumina, eliberarea de care tocmai vorbeam se va cam complica. Da, este adevărat, ți se cere s-o faci pe uscat, ți se cere s-o vorbești într-un sistem care pân’acu nici măcar nu te-a ascultat, ți se cere să achiți niște cunoștințe pe care poate că nu le-ai comandat, da, este adevărat, dar îți propun, curajos, să schimbi perspectiva contractuală și să ți-o ceri tu de la tine. Ești vânzătorul și cumpărătorul pe care îl cunoști cel mai bine, nu te vei înșela tu pe tine. O să detaliez imediat.

Unii dintre voi mi-ați cerut sfaturi. Să devin într-atât de previzibilă încât să evit să le dau? Să mă mironosesc că nu știu, vai? Mi-ați solicitat ajutorul. (Ceea ce, în calitate de colegă a voastră, mă onorează profund.) Să mă scuz că nu sunt în stare, acuzând, eventual, și vreo durere de membru fundamental? Să prevăd dulce-amar că fiecare greșește după cum îl duce capul sau organul genital și să admit că pragurile sunt din ce în ce mai selecte, că doar sunt din termopan universitar? Să uit că ne iubește replicarea? Că ideile se copiază într-atât de frumos, aproape orgasmic, prin trecerea dintr-un creier în altul? Că avem de partea minților noastre onoarea? Gândirea critică și-n plus, revelarea? Că nu suntem geniali dar că putem deveni? Că demnitatea unui sfârșit, fie el replicat, dă măsura unei unicități în fața căreia oricine s-ar putea înclina, împăcat?

Un virus, spune Dennett, e un lanț de acizi nucleici cu altitudine. Ce frumos! Genial. Asta e… ce poți să-i faci Domnului Virus dacă are ceva al lui, ceva special, care-l face să aibă tendința și fir-ar să fie, reușește!, să se copieze mai bine decât competiția! Exact așa e și o memă: o informație cu altitudine. Ce pot face eu acum, nefiind deloc un operator alpinist intelectual, mă-ntrebați? Să vă ridic pe voi la înălțimea rezonabilă pentru a vă vedea. Voi pe voi. Viitori psihologi licențiați.

Să vă vedeți sfârșitul de la început. Cum ați făcut o lucrare de licență fără s-o fi fuckut. Pentru c-ați putut. Pentru c-ați respectat ceea ce profesorul de agronomie (sau de îmbunătățiri funciare?) i-a însămânțat lui Carl Rogers în creieraș (accentuând inutilitatea cunoștințelor enciclopedice altfel decât în sensul care va urma): “Băi! (… Asta am pus de la mine, pentru un plus de valoare artistică.) Nu fi o afurisită de căruță cu muniție, fii o pușcă!”

Împușcați-vă-n cap, zic, și veți observa imediat că e mijloc de februarie și că până în iunie a mai rămas doar un fleac. Ascultați-mi instinctul criminal și împușcați-vă-n cap, zic, și veți vedea cum curge, imediat, timp. Ne mai trebuie doar ritm. Vă propun, așadar, să ne-organizăm, să n-ajungem clienți de psihoterapie. (… Poate, totuși, să-mi dați banii mie?!…)

Sigur c-ați trecut deja de faza alegerii subiectelor, ați evitat, pe cât ați putut, teze cu conținut grandios care să-i aducă pe membrii comisiei în pragul infarctului sau al vreunui sănătos puseu comatos, ați refuzat, elegant și prudent, subiecte impuse de profesori și v-ați ridicat, la fileu, propriile voastre dorințe și putințe (acelea care vă reprezintă cu adevărat interesele și realitatea pe care o experimentați, realitatea neratată și neîmprumutată), ați rezistat gândului distructiv și licenţo-morbid: “… neaahhh… e un subiect prea simplu, idiot și stupid…”, deci da, ați început să scrieți deja despre un subiect al vostru atât de extraordinar încât după ce o să-l terminați o să-l pot reface și eu.   … Ups. Sună ciudat și demobilizant, nu-i așa? Sună ca și cum v-aş anula, din start, partea de muncă sisifică și originalitate teribilă. Vă asigur, cu prietenia cu care semnez orice mail pe care vi-l trimit, că nu este așa. Tocmai pentru că ați făcut o teză grozavă, pe cât ați putut de personală și de științifică, ceea ce ați scris pot oricând recunoaște și eu, mă incită enorm pentru că ați spus lucruri vechi cu o intonație nouă sau ați scris lucruri noi cu o incredibilă clasicitate, ceea ce ați prezentat îmi este util și totuși deloc la îndemână, ba mai mult, îmi oferiți pe tavă, așa cum este cel mai demn și esențialmente moral, posibilitatea falsificării tuturor ipotezelor conținute atât la început cât și, paradoxal, la final. Teza voastră îmi va permite să o continui oricând. Aceasta este, în opinia mea, o teză cu adevărat bună, așa că îmi îngădui un îndemn (… stați liniștiți, îmi cunosc lungul nasului: n-am calificarea, dar măcar întrunesc vârsta necesară… și-apoi, eu acum vorbesc și cu mine…): faceți teza voi, dar faceți-o pentru alții, ăsta e rostul ei. Fiți motivați în a o scrie de această deschidere onorantă și nu ieșiți dintr-o structură ce pare rigidă dar care are, de fapt, o flexibilitate de-a dreptul operantă: ceea ce scrieți să vă intereseze cu adevărat, ceea ce experimentați să fie reperabil și manevrabil de pe poziția puterilor și realităților voastre cognitive și, deloc în ultimul rând, metodologia cercetării să vă fie (măcar un) pic familiară. Faceți o teză demnă chiar și punct de vedere statistic, un design experimental simplu n-a omorât, până acum, pe mai nimeni. (… Dar e-adevărat, a băgat pe câțiva, nu foarte puțini, în spital.) O teză bună e teza de care ești în stare.

Cum nu se fucke o lucrare de licență? Făcând-o pentru alții, nu pentru tine.

Iar asta presupune că ți-ai ales și profesorul bine. Dacă atitudinea lui este aceea de a se entuziasma și el de teza ta pe măsură ce ea se coace (dar mai ales atunci când se pârjolește), dacă vezi prin ochii lui un orizont bucuros (nu neapărat luminos, s-ar putea ca în acel moment să te afli în cea mai mare fundătură de abordare), dacă nu-ți cere să faci nimic altfel decât pentru lucrarea ta, nu pentru cercetările sale, dacă îl vezi interesat până și de prostiile şi de proiecţiile tale (desigur, scăpări de moment, corectabile imediat), dacă e onest cu tine și îți arată mai ales ce știi, tu fiind convins c-ai uitat, atunci teza ta chiar va deveni o teză de care ești, realmente, în stare și pe care ești (sau devii) capabil să o scrii. Altfel cum ai putea s-o susții?

Altfel cum ați putea să vă iubiți, tu şi lucrarea ta? Cum ați putea rămâne, în fața comisiei, împreună, dar liberi fiecare? Cum ați putea să arătați, pe viu, că sunteți demni și mândri și deloc ezitanți? Merge al naibii de bine acum un citat (să n-aud proteste, că n-am abuzat):

“A face o teză despre subiectul X înseamnă a presupune că până atunci nimeni n-a spus lucruri atât de complete și atât de limpezi despre acel subiect. Toată această carte v-a învățat că trebuie să fiți vigilenți în alegerea subiectului, că trebuie să fiți cu băgare de seamă în a-l alege în niște limite, poate chiar facil, poate nedemn din punct de vedere sectorial. Dar despre ceea ce ați ales, fie și «Variaţii în vânzarea cotidienelor la chioșcul din colț, la chioșcul din strada Pisacane și Strada Gustavo Modena de la 24 august la 28 august 1976», despre acela trebuie să fiți maxima autoritate în viață.”

Eu zic că e clar.

Cum nu se fucke o lucrare de licență.

Ea se face.

Și-atât.

… La început spuneam ceva de-o destinație. “Originalitatea este locul în care cineva n-a mai fost.”* … Ei, ce ziceți ? Nu-i totuși ăsta cel mai mișto licențiabil ajuns? All inclusive. Bilet numai dus. Că doar n-o fi nimeni prost. La întoarcere veniți și Domniile Voastre pe jos.

______________________________________________________

*Alan Alda, desigur  – prietenul meu devotat, ăla cu câinele împăiat

… A, și fiindcă veni vorba… mi-a venit o idee. Ne-auzim pe site zilele astea.

Post scriptum necesar: Am încercat, în felul meu, atât cât m-a dus mecanismul evoluționist din cap și cât m-a oprit cel de denaturare, să vin în sprijinul celor care nu l-au citit pe Umberto Eco: “Cum se face o teză de licenţă”, Biblioteca Italiană, Editura PONTICA, 2000, două sute și ceva de pagini. Acu’ e treaba voastră cât preț puneți pe cooperare și pe orice fel de valoare, în fond nici Maestrul și nici eu n-am fost din start în stare să spunem care-i numele trandafirului, asta da nelicenţiabilă eroare.

Iubirea este ceea ce oferi, nu ceea ce (astepti sa) primesti si izvoraste din preaplinul tau, alimentat de placerea de a darui.

Dumnezeu ti-a dat-o ca s-o dai, nu sa vii cu ea in Rai. La iubire ma refer!

Sexul fara dragoste e o experienta goala, dar la cum arata experientele goale, este foarte buna. Woody Allen

Gandurile unei femei sunt mai curate decat ale unui barbat fiindca si le schimba des. Oliver Herford

Cand un barbat iti fura sotia, nu exista razbunare mai cumplita decat sa i-o lasi. Sacha Guitry

Dragostea este raspunsul – dar cat timp astepti acest raspuns, sexul pune niste intrebari foarte bune. Woody Allen

Cand o femeie se comporta ca un barbat, de ce nu se comporta ca un barbat dragut? Edith Evans

Dragostea este doar o smecherie de prost gust careia i-am cazut victima ca sa asiguram perpetuarea speciei.  Somerset Maugham

Lanturile casniciei sunt atat de grele, incat e nevoie de doi ca sa le poarte, uneori chiar de trei. Alexandre Dumas

In ciuda celor 30 de ani in care am explorat sufletul femeii, inca n-am reusit sa gasesc raspunsul la marea intrebare care ne framanta pe toti: ce vrea de fapt femeia? Sigmund Freud

Chiar daca barbatul ar intelege-o pe femeie, tot nu i-ar veni sa creada. A. W. Brown

Insoara-te negresit; daca dai peste o sotie buna, o sa fii fericit; daca nu, o sa devii filosof. Socrate

Nu e bine pentru un barbat sa fie singur. Dar, Dumnezeule, ce usurare. John Barrymore

O femeie fara barbat e ca pestele fara bicicleta. Gloria Steinem

In lumea asta femeile se distreaza mult mai bine decat barbatii. Le sunt interzise mult mai multe lucruri. Oscar Wilde

Saracii vor sa fie bogati, bogatii vor sa fie fericiti, burlacii vor sa fie insurati, iar insuratii vor sa fie morti. Ann Landers

De ce se straduieste femeia 10 ani sa schimbe tabieturile barbatului, iar pe urma se plange ca nu mai seamana cu cel cu care s-a maritat? Barbara Streisand

Alergatul dupa femei n-a facut rau nimanui. Pagubele se produc abia dupa ce le prinzi. Jack Davies

Dragostea e ideala, casnicia e reala. Confuzia dintre cele doua nu ramane niciodata nepedepsita. J. W. Von Goethe

Casatoria este o institutie minunata, numai ca inca nu sunt pregatita pentru institutii. Mae West

Zona cea mai erogena a femeii e mintea. Raquel Welch

Fetele imi gonesc intotdeauna prin minte. N-au curaj sa mearga normal. Andy Gibb

Dragostea este o chestiune minunata care se termina cu o casatorie.

Si ca sa inchei intr-o nota oprimista…

“Iubirea inseamna abundenta, daruire, impartasire, generozitate. Iubirea nu este meschina! Iubirea nu face calcule contabile, adunari si scaderi. In iubire nu exista datorii, reesalonari, compensari de plati. Iubirea ofera si apoi uita ca a oferit! Iubirea nu are memorie.” Adrian Nuta – Infinitul mic iubindu-l pe cel Mare

Cineva m-a întrebat, șugubăț, știind cât de dezvoltat îmi este simțul umorului: “Ce era, bre, cu sau/sau-ul din titlul cu pricina? Chiar nu ne mai rămâne decât sau… sau… dacă tot e ger și-am rămas eu și tu? (… și-ai mai și ortografiat greșit, auzi tu, thou…)”

Nuuuuuuu. Noi am învățat încă de la grădiniță, grupa pregătitoare, că Søren Kierkegaard era sau un individ melancolic și nesuferit, sau un nefericit flexibil și-un pic trist, sau un nevrotic și-un morbid, sau un mare măgar care-a părăsit-o pe biata Regine -  care-l iubea teribil, sper că nu vă îndoiți de asta cumva, pentru că, nu-i așa, el era un ticălos de mare clasă, da’ pentru că era un ditamai filosoful, știa să fie și un seducător veritabil. (“… Ei bine, plănuia el, după ce-a părăsit-o, în vreo zece ani de acum încolo, când mi-oi fi mâncat mălaiul, o să am nevoie de-o domnișorică tânără, să mă întinerească și pe mine!” (… Da-da, Søren Kierkegaard, de altfel un tip sportiv și deosebit de flexibil.)

Anul 1834. (Ce făceam eu pe-atunci nu-mi amintesc foarte bine.) Ei bine, dumnealui, într-o zi, stând într-o cafenea, trabucind liniștit și constatând că e pe cale să îmbătrânească (filosofic vorbind) fără să fi realizat mare lucru (nici măcar pe plan erectil), minunându-se de toate strădaniile celor din jur de a face existența umanității cât mai ușoară (cum ar veni, în vremurile noastre: prin intermediul internetului, mașinii de spălat vase, plăcii de întins părul, telefonului mobil, mixerului, vibratorului, portalului de la universitate), a avut o revelație esențială: “Trebuie să faci ceva, dar cum, din cauza limitelor tale, nu poți să faci lucrurile mai ușoare decât sunt cu același entuziasm umanitar ca al celorlalți, trebuie să încerci să le faci mai diferite.” Adică, nu-i așa, dacă lucrurile sunt din ce în ce mai ușoare, oare nu cumva ușurința asta devine abuzivă? (Principiul s-a păstrat, și bine-a făcut, în înțelepciunea populară: ce-i prea mult e excesiv, pe un anumit palier existențial enunțându-se mult mai clar: ce-i prea mult e sau imoral sau îngrașă. Deci, ne-am înțeles? Søren Kierkegaard, Editura Humanitas, “Sau – sau”.)

Anul 2012. Ce face Søren drăguțul nu prea știu, dar eu (Sørina, da?) stau într-o cadă plină cu spumă aromată și citesc revista “Tango”, încercând să anihilez efectul mental al accelerațiilor, hipoxiei hipobare și liderșipului în armată. Mă uit cu drag la  James Hugh Calum Laurie, pentru prieteni Doctor House, și de ce nu m-aș uita?, tatăl meu, care a murit, îi semăna leit. (… Acu’, înțelegeți, în sfârșit, de ce nu-s eu, of, of, frumușică – măcar acolo, un pic?…) Mă uit cu drag la el, zic, și mă minunez: “… fratele meu … asta-i sau -  sau?…” Păi, auziți aici – aflat în America, întrebat fiind ce îi lipsește din Anglia, omul nostru răspunde:  “Clădirile și cruzimea. Britanicii sunt oameni foarte aspri, greu de impresionat, care se comportă dur unul cu celălalt, dar mie îmi plac toate astea. Nu e vorba că britanicii sunt mai onești, e numai faptul că nu îți poți face iluzii despre ei. Los Angeles funcționează pe bază de optimism, entuziasm și flatare. Cred că poți să o iei un pic razna. Am auzit oameni spunând că există o limită a numărului de ani cât poți sta acolo fără să înnebunești puțin. E prea al naibii de însorit în fiecare aspect – ca vreme, ca viață socială și profesională.” Și mai încolo: “Intotdeauna sunt ușor suspicios în fața oamenilor fericiți. Întotdeauna cred că ceva nu e în regulă sau ceva lipsește undeva. Probabil că ei ar putea să spună că eu am o problemă și ei au dreptate. Dar faptul că House nu e un om fericit face multe dintre comportamentele sale mai ușor de iertat. Dacă cineva se comportă urât, dar rămâne nefericit și torturat, atunci chiar comportamentul respectiv e un fel de pedeapsă pentru el, deci e greu să mai fii supărat din cauza lui.” (pagina 87, coroborat cu 89 … phuuuuuaii, le-am udat.)

Așadar, explicându-și propria atracție pentru Doctor House, Laurie recunoaște că este interesat de oamenii care sunt torturați, care își fac probleme. Soren descoperise și el: trebuia să caute dificultățile, precum un nou Doctor Socrate. Și iată cum, după un tratament acvatic adecvat, l-am iertat, în numele lui Regine, pe Kierkegaard. Care dificultăți, mă-ntrebați? Ei bine, doamnelor și domnilor, am organizat un dispensar select, intră în scenă Doctor Yalom, căci le-a diagnosticat foarte bine.

Moartea, libertatea, izolarea și lipsa sensului.

Acesta este un articol despre existențialism. (… ptiu, drace, ăsta-i plagiat de stil toată ziua.)

Lipsa sensului, izolarea, libertatea și moartea, în orice ordine le-am lua. (Deși nu-i chiar așa, da’ mai lăsăm material pentru alt articol existențial.) Pe moarte o vezi toată ziua, sigur că-ți pasă de ea dar, pentru că ți-e frică și pentru că totuși vrei să nu-ți fie, doar ești viu, inteligent și, doamne, cât de cald, primul conflict esențial e între ceea ce știi c-o să se-ntâmple și ceea ce-ți dorești, viul în care perseverezi, grosolan, să trăiești. Respirând și călcând, strigi din toți plămânii că pân-atunci ești liber ca pasărea cerului și că ți-e bine, doamneeeeeee, cât de bine. Și totuși glasul îți tremură și ți-e teamă și nici n-are cum să nu-ți fie, pentru că realizezi că nu poți să lipsești din viaţa ta niciun pic: fără tine, libertatea ta e nimic. Ai obținut-o, ești proprietar, crezi că iată, ai deja o structură, oare ești responsabil s-o închizi, s-o deschizi, s-o aerisești, cât de vrednic ești, te-ntrebi, s-o locuiești? Și-apoi, cât de singur eşti…  Nu singur, fără prieteni, nici izolat de-o parte din tine, pur și simplu foarte singur pe lume, un om încă viu îngropat deja în ruine. Oricât de mult te-ai apropia de alții, știi bine că vei sfârși cel mai singur, cât de bine să-ți fie în tensiunea singurătăţii absolute și în nevoia de-a rămâne în contact definitiv, pulsatil și cald, cu mine, cu Universul, cu oricine? … Și-apoi sensul profund pe care musai să-l dai vieții tale ce tot mai moare galopând… calul alb ce, înainte culcare, o să te salveze de teribilul gând…

Voi muri negreșit, de libertatea mea răspund cu capul și câteva oase, am nevoie să te strâng, până la capătul lumii, în brațe, dar tu ești singur și așa sunt și eu, sensul vieții e dat de apropierea de moarte, voi muri negreșit, de libertatea mea răspund cu capul și câteva oase, am nevoie să te strâng, până la capătul lumii, în braţe…

… Ați înțeles ceva din articolul asta sau ba? Cum  văd eu existențialismul? Să fiu mai clară?  Fie. Atunci veți suporta, să știți, și niște poezie.

Aleg să te iubesc foarte liber pentru că sunt în stare s-o fac, deși știu că iubirea noastră, nici măcar începută, o să moară. Pot accepta ca, nefiind, ea totuși să dispară.

Cantitativ vorbind, știind că ești zero, adică nimic, aleg să te iubesc mai mult un pic – asta numesc eu autentic evoluționist șiretlic.

„O femeie nervoasă îşi sună bărbatul :

- Pe unde naiba umbli?

- Draga mea, ştii magazinul ăla de bijuterii unde ai văzut inelul ăla imens cu diamant? Mi-ai spus că te-ai îndrăgostit de el iar eu ţi-am zis că într-o zi o să ţi-l cumpăr. …

Femeia cu un glas mai moale :

- Of… Iubi…, da îmi amintesc…

- Eh…eu sunt la barul de vis-à-vis.”

Aatăzi am râs începând de la 6 dimineaţa. M-am trezit râzând, am râs cu colegii, am râs singură (nu ca ştii tu cine, ci doar ca mine : -)) şi sper că şi ca tine), am râs cu amicii la telefon, m-am hlizit pe mail (am şi muncit, să ştii….da’ tot râzând), în momentele serioase am zâmbit doar etc. Am spus şi am ascultat bancuri. Da, da! Umorul o fi un mecanism de apărare, dar zic eu, e mecanismul de apărare al oamenilor sănătoşi. Ţinând cont că au fost clipe în care m-am tăvălit pe jos de râs, mi-am zis aşa: “fetiţo, ia pune tu mâna şi caută niscai studii care să justifice ce e cu amuzamentul ăsta pe capul tău în mijlocul sesiunii!”. Şi cum sunt cuminte şi o ascult pe exigenta din mine care îmi tot strigă să pun mâna pe diverse chestii (nu-ţi zic ce chestii, că n-am încadrat articolul la categoria “psihologia cuplului”), iată că am pus şi de data asta! N-am găsit chiar ce căutam, dar am găsit ceva pe-aproape. În ceea ce mă priveşte nu ştiu dacă rezultatele studiului sunt aplicabile (eu tot timpul mă aştept la recompensă – vei vedea la ce mă refer), dar până la urmă nu-i vorba de mine aici, ci de populaţia feminină în general. [Citeste mai mult →]

Una dintre cele câteva persoane care mă citesc mi-a trimis un mail (în timpuri albe de sesiune e vremea comunicarilor virtuale, nimeni nu iese din casă, nimeni nu se întâlnește cu nimeni), în care-mi spune așa:  “… Soro… am nevoie mare să recitesc un articol de-al tău, știi tu care, ăla fain, ăla vechi.” (… Mă rog, penele mele se cam umflaseră nițeluș, da’ s-au pleoștit imediat, auzi tu ce solicitare onorantă, apărută în urma unei vii necesități a unei fiinţe simțitoare… da’ totuși, chiar așa, “vechi?”? Şi fain numa’ unul?) … OK, zic, bănuind despre care e vorba, caută-l și tu că eu acu’ n-am timp, învăț despre hipoxia hipobară (sau hipobara hipoxită?), îi zice “Despre colectivul suicid cristalin”. “… Nu ăla, soro, ăla cu scrisoarea, unde e, că nu-l găsesc, zici că ai tu vreun tun?”

Nici n-aveai cum.

Povestiri scrisorite

(fragment dintr-o carte naivă de psihologie narată)

“Dragul meu,

Povestea pe care o voi istorisi nepoţilor mei (nu mă-ndoiesc că  până atunci o să mi-o amintesc şi mie, de mult prea multe ori) sună cam aşa (talentul şi exerciţiul meu literar ar ajuta, dar mă abţin să le folosesc, pentru a păstra drepturile cuvenite în familie):

A fost odată o fată, o simplă fată, care l-a iubit în tăcere, mult prea multă vreme, pe băiatul care o iubea la rându-i. Teama şi temerile ei nu i-au putut mişca nici mâinile, nici buzele, nici măcar gândurile, iar de atunci, de când l-a pierdut, l-a căutat în toate aşteptările ei. A crescut mare, mult prea repede a crescut mare, n-a iubit pe nimeni aşa cum l-a iubit pe el, dar s-a lăsat iubită şi a dăruit toată afecţiunea de care a fost în stare. Însă n-a putut uita niciodată cât de mult a visat ca prima atingere să fie a lui, atunci când, copilă fiind, a simţit în ea primii fiori ai simţurilor.

Şi-au trăit vieţile separat, el a ajuns ceea ce ea se aştepta şi îi dorea de atunci să devină, a avut ceea ce i-a dorit să aibă şi a făcut ceea ce ea ştia că o să facă.

Pentru că ea nu a uitat niciodată, l-a chemat într-o zi într-o lume în care amintirile i-au copleşit pe amândoi, mai mult decât se aşteptau şi erau în stare să înţeleagă. El ştia că are nevoie de ea, de multă vreme, însa lumii în care era prins avea nevoie să-i arate certitudini, realizări şi glorie, el însuşi fiind un rege. Şi ea ştia câtă nevoie avea de ea, dar l-a lăsat să aleagă între toate timpurile care i se ofereau deodată. (Ea cunoştea deja, desigur, că regii au obligaţiile, regulile şi aşteptările lor, din toate poveştile pe care le citise.) S-au întâlnit, ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată, dar el, fără vina lui, ci a unei mari nefericiri neasumate, n-a reuşit să o privească decât prin ochii striviţi ai unui rege prea mult exilat, neliniştit de batăliile ce urmau să înceapă în zori. Nu i-a fost uşor, însă după ce a privit-o îndelung şi a coborât privirea lângă el, regele i-a spus fetei noastre, într-un final absolut, ceea ce ea n-ar fi vrut să audă niciodată, că nici ochii, nici părul, nici mintea şi nici dragostea ei straină nu au puterea să schimbe ceva în ţinutul în care el stăpâneşte însoţit şi, pentru că se irosise oricum prea mult timp pentru trecutul atât de prezent,  i-a arătat, cu multă blândeţe, drumul spre mult înainte.

Iar când vine seara şi fata noastră se duce la culcare, amintindu-şi de poveştile pe care le-au depănat împreună, are un singur surâs, pe care-l rosteşte tare, ca pe-un cuvânt încă neîmblânzit: că a putut să rămână, tocmai pentru că n-a devenit, «singura care nu l-a dezamăgit»”.